Este titlul unui volum de poezii al lui Gellu Naum, publicat în euforia nonconformistă de după război, care a făcut zob canoanele clasice ale liricii, sub impactul transformărilor politice şi sociale ale vremii. Acest veritabil manifest al unui soi de anarhism naiv a atârnat ca o ghiulea de biografia autorului, trecut prin sita purificărilor partinice care au urmat instaurării realismului socialist peste cultura română.

„Dreptul de a huidui" s-ar putea numi un volum de proză având ca autor poporul român, obligat ca, vreme de o jumătate de secol, să aplaude necondiţionat şi la comandă tot ce i se întâmpla. Din singura excepţie permisă de sistem - manifestarea dezaprobării pe terenurile de sport, unde nu se confruntau ideologii - se trage uriaşul apetit postrevoluţionar de contestare vocală a tot ceea ce înainte fusese interzis.

Am lăsat special să treacă câteva zile de la manifestările de la Alba Iulia pentru ca emoţiile să se potolească în evaluarea situaţiei. În editorialul din acea zi îmi exprimam timid speranţa că măcar de data aceasta sărbătoarea naţională va depăşi graniţele intoleranţelor partinice, devenind un moment solemn al întregii naţiuni. N-a fost să fie aşa. Sărbătoarea a fost umbrită de huiduieli şi fluierături de stadion. Nu sunt, nu pot fi de acord cu aşa ceva. Nu pot să nu văd în dl Constantinescu, mai întâi de toate, instituţia-simbol a naţiunii. Mi-e teamă însă că huiduielile n-au fost adresate instituţiei, ci omului în care unii dintre compatrioţii noştri văd cauza tuturor relelor. E nedrept şi neadevărat. Dar la fel de nedrepte erau huiduielile pe care partizanii de ieri ai dlui Constantinescu le adresau, la aceleaşi ocazii, preşedintelui Iliescu, fără ca preşedintele de astăzi să facă ceea ce reproşează azi adversarului său: să se delimiteze de o astfel de modalitate de exprimare.

O vorbă din popor spune: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". Şi orice neglijare a semnificaţiei sale se răzbună. Din păcate, se răzbună pe noi toţi, cei care suntem catalogaţi drept necivilizati.