Miercuri dimineaţă, ritmul destul de molcom al comentariilor pe marginea raportului pe Justiţie, al Comisiei Europene, a fost tulburat de veştile venite de la cimitirul Ghencea. Acolo începuse operaţiunea de deshumare a ocupanţilor mormintelor despre care se presupunea – încă din 1990 – că ar fi fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, fără să se poată produce vreo dovadă oficială în acest sens. Deshumarea a fost solicitată de ginerele cuplului dictatorial, fostul soţ al răposatei, şi ea, Zoe Ceauşescu, iar instanţa căreia i-a fost adresată cererea a aprobat-o. Aşa încât după 20 de ani de tergiversări se va putea şti dacă rămăşiţele pământeşti ale celor care s-au aflat în fruntea ţării aproape un sfert de secol sunt cele din Ghencea sau, dacă nu, ar fi un bun prilej de a afla unde.

N-am să stăruiesc aici asupra procesului de la Târgovişte, în legătură cu care am formată o opinie greu de zdruncinat. Formal sau nu, acest proces corespunde condiţiilor excepţionale în care se afla ţara în acel moment. Neexistând precedente, orice eveniment social de proporţii cataclismice îşi creează propriile reguli şi proceduri, care exced principiile de drept aflate în funcţiune la momentul producerii evenimentului. Desigur, privite cu ochii şi mintea de astăzi, ar fi fost de preferat ca lucrurile să se înscrie în parametrii de civilizaţie a secolului xx, şi poate că pedeapsa de a trăi până la sfârşitul zilelor în condiţii pe care le-au hărăzit semenilor lor ar fi fost incomparabil mai exemplară decât actul brutal şi ireparabil al uciderii lor. Şi despre asta s-ar putea duce o discuţie separată, evocând o stranie aplecare de a ne lichida noi înşine conducătorii vremelnici, cum am făcut-o şi cu Antonescu şi în alte câteva situaţii istorice.
Problema de fond este aici dreptul oricărui român – unul dintre cele pe care chiar Ceauşescu nu l-ar fi acordat – de a avea un mormânt decent, unde să fie plâns sau comemorat de nostalgicii, care, la rândul lor, au dreptul să se bucure de acest privilegiu. Secretomania care a înconjurat operaţiunile ulterioare execuţiei de la Târgovişte poartă amprenta vremii şi a climatului în care au trăit cei care au luat deciziile. Una dintre marotele comunismului a fost ştergerea oricărei urme a trecerii prin lume a duşmanilor de clasă sau a adversarilor politici, pentru a nu se crea premisele unor sentimente ce contraveneau politicii sale. Locul unde a fost înmormântată familia regală rusă a rămas secret până de curând. Nesiguranţa reprezentanţilor noii puteri instalate la Revoluţie şi obsesia replicii unor eşaloane devotate dictatorului au condus către o astfel de decizie.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, ca cetăţeni ai acestei ţări, au dreptul la odihna de veci într-un loc accesibil celor care continuă sau încep să creadă că li s-a făcut o nedreptate – deşi, din câte îmi amintesc, atunci când s-a difuzat celebra casetă a procesului şi execuţiei nu prea s-au făcut auzite proteste, a fost mai degrabă o respiraţie de uşurare generală. Este şi aceasta o formă de intrare într-o normalitate care, din multe puncte de vedere, se lasă încă aşteptată.