Întâmplarea face ca la sfârșitul săptămânii să se producă două evenimente importante pentru evoluția scenei politice românești. Partidul Național Țărănesc - Creștin și Democrat, și Partidul Democrației Sociale din România, până nu demult polii fundammnetali ai spectrului, își desfășoară Congresele în care vor fi aleși noii lideri ai formațiunilor. Similitudinile se opresc, aici, pentru că în rest semnificațiile și opțiunile sunt net diferite. În timp ce PNȚCD va alege un președinte care - vorba lui Cătălin Chiriță - să conducă dricul pe ultimul său drum, PDSR-ul parcurge primul transfer important de putere din istoria sa. În PNȚCD, degringolada pare a nu mai putea fi oprită. Dezastrul electoral pe care l-a înregistrat formațiunea lăsată moștenire de către Corneliu Coposu nereprezentativului său succesor, Diaconescu, este negociat de vreo trei-patru facțiuni mânate de interese centrifuge și de rivalități ireconciliabile. Nu mai este vorba despre clasica dispută între generații, ci de o disperată agățare de scândura care i-ar mai putea ține la suprafață pe supraviețuitorii naufragiului. Este previzibilă o rupere a partidului, pentru că în stil dâmbovițean mi se pare puțin probabil ca învinșii să se resemneze respectând o disciplină de partid care nu mai există. În ce privește PDSR-ul, lucrurile stau invers. Aici victoria a strâns rândurile, iar interesele guvernării au întărit disciplina. Transferul de putere este, practic, o formalitate, Adrian Năstase neavând contracandidat și neîntâmpinând nici o piedică în a aduce modificările statutare care să-i permită să conduca cu mână de fier un partid pe care l-a manageriat, în fapt, chiar și in timpul în care acesta a avut un alt președinte. Alternanța la putere aduce, în 2001 nu doar noi lideri, și o puternică debalansare a echilibrului. |