Ultimele sondaje de opinie au marcat un lucru semnificativ în ierarhia formațiunilor politice: Partidul Umanist Român apare, consecvent, cu un procent. Nu vă lăsați însă, induși în eroare, de aparențe: ultimul loc nu înseamnă și cel de pe urmă! În spatele umaniștilor se află formațiuni cu pretenții care nu mai joacă nici un rol pe scenă! Poziția partidului d-lui Voiculescu trebuie privită dintr-un alt punct: din acela al faptului că, de la apariția sa, este cea mai notabilă performanță de notorietate. Avântul pe care l-a primit prin intrarea sa pre-electorală în Polul Social Democrat, prin participarea la guvernare și preluarea unui portofoliu ministerial (IMM-urile) a făcut ca el să se instaleze în percepția publică în calitate de partid de sine stătător. Nu este exclus ca această performanță să fi fost ajutată și de poziția adoptată de umaniști în ultima perioadă, când a refuzat tot mai insistent tutela partidului de guvernământ, afirmând puncte de vedere proprii. Unul dintre acestea este și propunerea pe care dl Voiculescu a făcut-o, ca averile dobândite ilegal în România în ultimii zece ani, să fie impozitate progresiv. Adică să nu mai fie târâți iliciții prin procese în urma cărora, grație independenței justiției, să poată demonstra că sunt curați ca lacrima, ci pur și simplu ca averea lor, mobilă și imobilă, să fie evaluată, să fie comparată cu ce au declarat și au plătit la stat, și să li se ia pur și simplu banii. Ideea pare și este sănătoasă, și ea conferă o aură de justețe socială, venind în sprijinul ideii că nu trebuie să existe câștig neimpozitat. Din păcate, drumul de la teorie la practică, de la idee la faptă, e lung și presărat cu nenumărate dificultăți. Prima dintre acestea o constituie faptul că, exceptând un număr mic de cazuri, marea majoritate a bogaților zilei și-au construit bunăstarea pe nebăgarea de seamă a autorităților și pe iuțeala lor de minte și de mână. Astăzi ei constituie o categorie care are și forța și resursele necesare pentru a îngropa inițiative de genul celei umaniste și de a confirma vechiul dicton: că nimeni n-ar trebui întrebat cum a făcut primul milion (de dolari)? Sau, cel mult, ar trebui întrebat de ce nu l-a făcut! Condiții au existat și există încă! |