Raportul prezentat ieri de premierul Năstase în faţa camerelor reunite ale Parlamentului va genera, desigur, un fluviu de comentarii pro şi contra.  Aşa cum este şi firesc într-un sistem democratic.  Ar fi şi anacronic şi dubios un nou consens, după experienţa traumatizantă pe care am parcurs-o de-a lungul unei aproape jumătăţi de veac. N-am să mă hazardez în a comenta documentul prezentat de premier.  Faptele au în mod necesar nevoie de un răgaz de sedimentare.  Altfel, este foarte simplu - dar şi neproductiv - să rămânem la suprafaţa lucrurilor şi să ne ancorăm în, de pildă, problematica 'gestionării durabile a umorului brun' - modalitatea în legătură cu care premierul nu şi-a putut reprima tentaţia ironiei polemice. După cum este dificil să împaci nevoia imperativă a celui care raportează, de a-şi pune în evidenţă reuşitele, cu spiritul critic funciar al receptorului, tentat să vadă mai ales jumătatea goală a paharului - căci pe aici se vor cantona, obiectiv primele comentarii. Ce vreau să spun este că - dincolo de conţinutul raportului - clasa politică se află pentru prima dată în faţa unui reper solid.  Nu trebuie neapărat să-ţi fie simpatic premierul (care pierde nu de puţine ori, prin ironii şi persiflări la adresa celor care au la îndemână mijloacele de a-l 'sancţiona') ca să recunoşti că este primul din suita celor şapte care s-au perindat pe la Palatul Victoria, care-şi exercită cu profesonism mandatul.  Care a introdus rigoare instituţională şi funcţională în mecanimele administrative.  Care respectă calendarul şi suita operaţiunilor.  Care se străduieşte să înţeleagă lucrurile pe care nu le stăpâneşte şi care nu se jenează să recurgă la persoanele în a căror competenţă poate să se încreadă.  Dl Năstase nu este un premier perfect, dar are toate şansele să devină cel mai bun pe care ni-l putem permite.  Evident că o bună parte a politicienilor - şi de la Putere şi din Opoziţie - obişnuiţi cu persoane uşor de influenţat sau de manipulat, nu agrează foarte tare o prezenţă autoritară de genul Năstase şi că vor induce, de câte ori vor avea prilejul şi posibilitatea, în opinia publică ideea pericolului unei noi 'dictaturi'.  Cred însă că România, la intrarea în noul mileniu are nevoie de o dictatură: de dictatura rigorii şi a legii.  De dictatura bunului simţ.  Nu cred că suntem, încă, în situaţia de ne teme de aşa ceva.  Sper, însă, că nu pentru prea multă vreme, şi sper că dl Năstase ne va ajuta să ne-o apropriem.