Instituția demisiei de onoare guvernează viața politică a națiunilor civilizate. Demisia înseamnă, în ultimă instanță, prețul pe care un om politic îl plătește erorilor pe care el sau colaboratorii săi le fac în exercitarea actului politic, erori ale căror consecințe pot afecta grav demersurile sau credibilitatea celor pe care-i reprezintă. Primul exemplu care-mi vine în minte este acela al fostului cancelar german Willy Brandt. La apogeul carierei sale, acesta și-a dat demisia în momentul în care serviciile secrete au descoperit că unul dintre secretarii săi, Guillaume, lucra pentru est-germani. Brandt ar fi pututu să-l sacrifice pe vinovat și să se spele pe mâini, ducând mai departe mandatul pe care-l avea. Nu s-a întâmplat așa. Brandt însuși a considerat lucrurile prea grave pentru a se mai putea prezenta în fața conaționalilor săi. A ales calea demnității, deși nici atunci, nici după aceea, nu i s-a putut reproșa direct existența unui spion printre colaboratorii săi. Există nenumărate alte exemple de acest fel. Scormonesc însă, inutil, prin memorie, pentru a găsi un exemplu în viața politică românească. O viață mult mai bogată în evenimente negative decât cea a nemților. În care, dacă nu zilnic, măcar săptămânal, se petrece câte un pocinog cu consecințe penale care nu-l implică doar pe făptuitor, ci o întreagă filieră care împarte vinovățiile odată cu interesele și cu beneficiile ilicite. Ajung, inevitabil, la Păvălache. Este al nuștiucâtelea, până acum, în bogata panoplie de figuri onorabile care-și dau în petec când te aștepți mai puțin. Nu spun că dl Mihăilescu ar trebui să pozeze într-un nou Willy Brandt și să renunțe la confortabilul său post guvernamental din rațiuni morale. Nu spun, pentru că ar fi straniu, neobișnuit, la noi. Spun însă că m-a surprins lipsa sa totală de remușcări. Absența unei intenții, măcar, pe care, desigur, șefii săi n-ar fi acceptat-o. Dl Mihăilescu are un singur regret: ghinionul de a i se fi întâmplat tocmai lui așa ceva. Adică, din atâția miniștrii care au consilieri și colaboratori sperțari, cu afaceri proprii, care fac mai mult trafic de influență decât activități în slujba statului, tocmai dumnealui să i se întâmple așa ceva! Raționamentul poate fi dus mai departe: dintre atâția consilieri sperțari, care fac zilnic trafic de influență, tocmai lui Păvălache - consilierul lui Șerban Mihăilescu, să i se întâmple să fie dat în gât!? Demisia de onoare este o instituție care, reclamă o calitate încă rară în politică: onoarea! |