Într-un cuprinzător material elaborat de ministrul Agriculturii, difuzat presei spre cunoștința tuturor românilor, ministrul Ilie Sârbu recomandă cu căldură creșterea caprelor, aducând în sprijin argumente de necontestat: capra mănâncă cât o capră - și orice, buruieni, crengi de salcâm, lobodă, știr și tot ce mai tolerează românul negospodar prin ograda sa - și dă lapte cât o vacă. Acesta și era, în vremuri mai de restriște, renumele caprei: vaca săracului! Apoi, prețuirea de care se bucură brânza de capră pe piețele europene, unde sărăcia fiind eradicată, s-au cam eradicat și caprele, iar consumatorii împătimiți ai acestui produs suferă. Ar fi, așadar, o oportunitate pentru caprele românești, să intre în Europa mai devreme decât stăpânii lor și decât cei care administrează procesul de creștere a animalelor. Apoi, caprele nu merită o îngrijire deosebită. Nu trebuie să li se construiască grajduri somptuoase, cu beton pe jos; nu trebuie să li se îmbunătățească alimentația cu mai mult decât ce găsesc ele însele; și nici cine știe ce vaccinuri sau îngrijiri medicale nu trebuie să li se aplice. Deloc de neglijat este faptul că, așa cum se știe și din povești, spre deosebire de vaci, care nu fată decât un vițel, caprele fac de regulă trei iezi, zburdalnici și imprudenți, cum la fel de bine se cunoaște. Dacă ar fi numai atât și tot ar trebui ca românul să se apuce să crească capre. Unii, o vor și face, nu că le zice ministrul Sârbu, ci că nu mai au încotro. Dar cel mai important rezultat al acestui proces va fi acela că, la nevoie, când le va fi mai greu și vor dori să iasă din necaz, românii vor putea implora cerul, la propriu, să moară capra vecinilor. Și cu cât mai mulți vecini vor avea capre, cu atât mai mare va fi satisfacția personală a fiecăruia. Doar dacă sentimentele lor nu vor evolua într-o direcție prea radicală, ajungând să dorească chiar moartea vecinilor. |