A mai murit un român. În Afganistan. Este tributul pe care-l plătim condiției noastre actuale, de țară implicată în sistemul organizațional mondial.
Nu contează că n-am avut vreodată, de-a lungul istoriei, ceva de împărțit cu Afganistanul. Suntem acolo, însă, în virtutea unor angajamente ce ne luptă în virtutea condiției lor de luptători profesioniști. În fișa postului lor este inclusă și posibilitatea de a-și pierde viața în luptă, nu doar cea a dolarilor pe care-i încasează și din care visează să-și facă o casă sau o mașină. Sunt cele două alternative ultime: o viață ceva mai bună, casă pentru ei și familiile lor, sau o cruce și onorurile militare. Cu toate acestea, emoția care ne încearcă, la nivel național, cu fiecare episod tragic de acest fel, este mare. Poate prea mare – fie-mi iertată îndrăzneala. Pentru că românii nu mor doar în Afganistan. Ei mor zilnic și în număr nefires de mare acasă. Pe drumurile și șoselele patriei. Este un tribut parcă de neevitat adus condiției de om modern, care face din automobil expresia unui mod de viață. Dintre milioanele de români care se urcă în fiecare dimineață în mașină și pornesc spre destinațiile unde au treabă, câțiva – adeseori zeci – nu se mai întorc acasă. Ei sunt descarcerați cu dificultate din maldărele de fiare contorsionate în care-și găsesxc sfârșitul, și fac ultimul drum spre morgă sau spre cimitir, însoțiți de disperarea sau de resemnarea celor pe care-i lasă în urmă. Moartea în accidentele de circulație este una dintre formele cele mai iraționale și mai absurde prin care oamenii se despart de această lume. Pentru că accidentele nu sunt – teoretic măcar – inevitabile. La originea fiecărei întâmplări stau motive de ordin subiectiv: nepricepere, grabă, asumare de riscuri, neatenție, inconștiență. Nimic nu a putut dovedi că există accidente care trebuie să se întâmpkle, care nu pot fi evitate. De aceea li se și spune așa: accidente. Cu toate acestea, parcă nimic nu reușește să-i facă pe ce care se așează zilnic la volan să se gândească mai serios la consecințele unor gesturi care-i pot omorî, sau care pot curma vieți nevinovate. Căci aceasta este o altă față a accidentului: poți tu să fii cât de corect, cât de atent, cât de prevenitor! Nimic nu te poate salva de consecințele existenței în trafic a celor pentru care aceste lucruri nu valorează nimic. Și în virtutea cărora poți deveni, în câteva fracțiuni de secundă, criminal sau victimă nevinonată. Stau uneori și mă minunez de faptul că date fiind toate imponderabilele din acest proces – transportul pe drumurile publice – consecințele grave sunt mult, infinit mai puține decât cele care în mod probabilistic s-ar putea produce și că însăși funcționarae acestui mecanism se bazează pe un element extrem de fragil: încrederea. Încrederea că ceilalți participanți la trafic sunt atenți, prudenți și animați de respectul față de reguli. Fără această încredere probabil că n-am cuteza să ieșim pe stradă.
Revin însă de unde am plecat: mi-e greu să înțeleg de ce, în ciuda tuturor evidențelor care arată că accidentele nu sunt întâmplătoare, că ele au cauze concrete și evidente, continuăm să ignorăm factori care le-ar putea face evitabile și plătim, în continuare, un tribut tot mai mare de vieți omenești pe altarul zeului Automobil?