A mai murit un român. În Afganistan. Este tributul pe care-l plătim condiţiei noastre actuale, de ţară implicată în sistemul organizaţional mondial.

Nu contează că n-am avut vreodată, de-a lungul istoriei, ceva de împărţit cu Afganistanul. Suntem acolo, însă, în virtutea unor angajamente ce ne luptă în virtutea condiţiei lor de luptători profesionişti. În fişa postului lor este inclusă şi posibilitatea de a-şi pierde viaţa în luptă, nu doar cea a dolarilor pe care-i încasează şi din care visează să-şi facă o casă sau o maşină. Sunt cele două alternative ultime: o viaţă ceva mai bună, casă pentru ei şi familiile lor, sau o cruce şi onorurile militare. Cu toate acestea, emoţia care ne încearcă, la nivel naţional, cu fiecare episod tragic de acest fel, este mare. Poate prea mare – fie-mi iertată îndrăzneala. Pentru că românii nu mor doar în Afganistan. Ei mor zilnic şi în număr nefires de mare acasă. Pe drumurile şi şoselele patriei. Este un tribut parcă de neevitat adus condiţiei de om modern, care face din automobil expresia unui mod de viaţă. Dintre milioanele de români care se urcă în fiecare dimineaţă în maşină  şi pornesc spre destinaţiile unde au treabă, câţiva – adeseori  zeci – nu se mai întorc acasă. Ei sunt descarceraţi cu dificultate din maldărele de fiare contorsionate în care-şi găsesxc sfârşitul, şi fac ultimul drum spre morgă sau spre cimitir, însoţiţi de disperarea sau de resemnarea celor pe care-i lasă în urmă. Moartea în accidentele de circulaţie este una dintre formele cele mai iraţionale şi mai absurde prin care oamenii se despart de această lume. Pentru că accidentele nu sunt – teoretic măcar – inevitabile. La originea fiecărei întâmplări stau motive de ordin subiectiv: nepricepere, grabă, asumare de riscuri, neatenţie, inconştienţă. Nimic nu a putut dovedi că există accidente care trebuie să se întâmpkle, care nu pot fi evitate. De aceea li se şi spune aşa: accidente. Cu toate acestea, parcă nimic nu reuşeşte să-i facă pe ce care se aşează zilnic la volan să se gândească mai serios la consecinţele unor gesturi care-i pot omorî, sau care pot curma vieţi nevinovate. Căci aceasta este o altă faţă a accidentului: poţi tu să fii cât de corect, cât de atent, cât de prevenitor! Nimic nu te poate salva de consecinţele existenţei în trafic a celor pentru care aceste lucruri nu valorează nimic. Şi în virtutea cărora poţi deveni, în câteva fracţiuni de secundă, criminal sau victimă nevinonată. Stau uneori şi mă minunez de faptul că date fiind toate imponderabilele din acest proces – transportul pe drumurile publice – consecinţele grave sunt mult, infinit mai puţine decât cele care în mod probabilistic s-ar putea produce şi că însăşi funcţionarae acestui mecanism se bazează pe  un element extrem de fragil: încrederea. Încrederea că ceilalţi participanţi la trafic sunt atenţi, prudenţi şi animaţi de respectul faţă de reguli. Fără această încredere probabil că n-am cuteza să ieşim pe stradă.

Revin însă de unde am plecat: mi-e greu să înţeleg de ce, în ciuda tuturor evidenţelor care arată că accidentele nu sunt întâmplătoare, că ele au cauze concrete şi evidente, continuăm să ignorăm factori care le-ar putea face evitabile şi plătim, în continuare, un tribut tot mai mare de vieţi omeneşti pe altarul zeului Automobil?