NATO și comunitatea europeană au hotărât un nou embargou:
cel al produselor petroliere, către Iugoslavia. Sârbii nu produc nici un strop
de petrol. Ei depind de importuri, sau, cum s-a mai întâmplat, de contrabanda
mai mult sau mai puțin oficializată de la vecini. Fără petrol și fără
combinatele de prelucrare - în special cel de la Pancevo - bombardate de
aliați, ei sunt ca și morți. La figurat. Căci la propriu sunt de mult. Cât va
rezista Milo-șevici în condițiile în care nu doar tancurile sale, dar și
autobuzele sau tractoarele vor duce lipsă de combustibil, nu e greu de
imaginat.
Greu de imaginat este doar motivul pentru care nu s-a apelat
de ia bun început la această soluție. De ce au fost preferate bombardamentele,
aducătoare de "pagube colaterale" (așa numește purtătorul de cuvânt,
Jamie Shea, victimele omenești rezultate din impreciziile tirurilor de rachete)
și producătoare de pagube enorme ce se răsfrâng în primul rând asupra oamenilor
obișnuiți și nu a nomenclaturii partidului lui Miloșevici. De ce s-a preferat
punerea contribuabililor - americani și de alte nații - în situația de a
finanța înlocuirea tehnicii pierdute și a muniției consumate, în valoare de
multe miliarde de dolari. Și alte întrebări asemenea, la care, mai mult ca
sigur nu vom primi răspuns.
După cum nu vom primi nici un răspuns la solicitările
legitime de a ni se compensa pagubele pricinuite de aplicarea embargoului. N-am
văzut un sfanț după conflictul din Golf (unde am "îngropat" aproape
două miliarde de dolari), n-am văzut nici după primul embargou iugoslav (s-au
căpătuit câțiva contrabandiști mai mari sau mai mici, dar statul tot în pagubă
a ieșit) și mi-e greu să cred că tocmai acum cineva se va gândi la amărâții de
români, că ar trebui răsplătiți pentru excesul de zel cu care salută
comandamentele organizațiilor din care nu fac și nici nu speră să facă parte în
curând. Așa că ne vom juca, resemnați, o dată în plus, de-a embargoul. Pe banii
noștri.