Disputa declanșată de tranșarea cursei pentru Intercontinental îmi pare mai puțin o chestiune de principiu, în care mai binele este adversarul binelui, și mai mult o răfuială de culise între posesorii de capre și cei care le doresc acestora decesul, după un principiu călăuzitor al națiunii noastre.
Grija față de interesele întreprinzătorului străin care coboară cu hârzobul din înălțimile afacerilor mondiale, pentru a umple haznalele FPS-ului cu sacii de dolari s-ar vrea, într-un fel, o replică la celebrul slogan al '90-lor, "nu ne vindem țara"! Nu mai suntem național-proletcultiștii acelei epoci de tristă amintire, suntem europeni și occidentali, deschiși capitalului străin, (chiar dacă acesta n-a depășit multă vreme suta de dolari) și este pur și simplu o insolență să ne punem înaintea lor! Șlagărul acesta se cântă cu osârdie mai ales de către cei care, neavând acces la bucata de cașcaval a turismului românesc, s-au repliat rapid pe pozițiile concurentului nedreptățit.
N-am de gând să mă pronunț - de altfel, lumea s-a cam săturat de datul cu părerea, devenit sport național - în legătură cu corectitudinea procesului prin care grupul Păunescu a preluat controlul asupra celui mai important hotel al țării, deoarece consider că are cine. Există instituții care au și dreptul și competența să o facă și acestea trebuie să o facă. Dincolo de aceste opinii autorizate, tot restul este speculație păguboasă, atât timp cât noi înșine vrem să ne convingem că înotăm într-un ocean de mocirlă. "Scandalul Inter" mi se pare mai degrabă o râcă izvorâtă din frustrare, decât o nobilă și altruistă revoltă justițiară. Între "nu ne vindem țara" și "o dăm, dar pe comision" există o plajă de interese mai mult sau mai puțin obscure, dar întotdeauna concrete. |