Pentru cine ia lucrurile mai la suprafața lor, ideea unui candidat maghiar la Președinția României, avansată de către UDMR, poate fi interpretată la modul șugubăț în care a fost percepută, la vremea ei, propunerea liberală de candidatură a lui Mihai I la tronul republican, în '92.
Blocul etnic maghiar poate fi suspectat de orice, numai de neseriozitate și de propensiuni umoristice nu. Ba, din contră, aș spune că în spatele fiecărui gest, al fiecărui demers s-a aflat o strategie clară, urmată cu diabolică perseverență. Asta mă face să cred că și în acest caz lucrurile au fost bine gândite, din perspectiva situației actuale și a condiției prezente a partidului în arcul politic. După ce în '90 membrii și adepții săi l-au votat pe Câmpeanu, iar în '92 pe Constanținescu, într-un efort opoziționist care s-a dovedit până la urmă neproductiv, de data aceasta UDMR consideră că are ceva de negociat - și anume procentul său constant de 7%. Un candidat propus de formațiunea dlui Marko Bela (ne îndoim că va fi una dintre personalitățile cunoscute și recunoscute ale partidului, ci un "om nou", care nu va avea nimic de pierdut, ci doar de câștigat) va lua, matematic, aceste 7%. Depinde însă din al cui "tort" electoral va fi desprinsă această felie. Candidatul maghiar nu va ajunge la Cotroceni, dar el va putea determina, într-o măsură considerabilă, cine va merge acolo. Deci asta este socoteala și sunt sigur că prețul acestor voturi va putea fi ceea ce n-a obținut până acum partidul pe căile bătute ale unei opoziții unite. |