Pentru hotărârea cu care, Traian Băsescu a trecut la represalii împotriva sârbilor a primit un „zece" din partea lui Silviu Brucan și aplauze din partea colegilor de guvern care n-au îndrăznit ca și ei, pe felia lor, să le dea o lecție vecinilor de la Dunăre.
Se creează, în felul acesta, un precedent interesant: acela al guvernului ultrademocrat, în care primul-rninistru este un fel de observator ONU al activităților independente, sau conduse de către partidele din algoritm. Este, să recunoaștem, o culme a incoerenței și a teribilismului politic, în virtutea cărora politica externă este făcută de fiecare după cum îl taie capul. Exemplul îl dă, din păcate, chiar premierul printr-o declarație ce poate fi suspectată de a fi consecința stării de confuzie de după un chef prelungit (și anume că guvernul trebuie să sprijine răsturnarea lui Miloșevici). Probabil că Externele au primit cu calm acest model de lipsă de diplomație pentru că și pe acolo atmosfera începe să fie aceeași.
Ce vreau să spun: într-o situație complexă și tensionată ca cea rezultată după intervenția NATO în Iugoslavia și după abordarea de către autoritățile române a unei poziții pe muchie de cuțit, în joc este instrumentul menit să rezolve o situație care tot pe noi ne afectează cel mai tare. Ce-o să rezulte din bravada lui Băsescu? O blocare și mai pronunțată a șanselor de reglementare a punctelor în dispută dintre cele două părți. La ce am pierdut până acum vom adăuga noi pagube (inclusiv taxele pe care le-ar fi plătit sârbii pentru trecerea prin canal), în timp ce Iugoslavia nu prea pare a mai avea de pierdut mare lucnu. Așa că, pentru a fi consecvenți măcar în stupiditate, cea mai bună mișcare ar fi o rocadă ministerială: Băsescu la Externe și Pleșu la Transporturi. Primul tot s-a specializat în negocieri, iar al doilea în călătorii.