Odată cu implicarea președintelui în controversata chestiune a Roșiei Montana, lucrurile încep să se clarifice. Dacă până acum balanța disputei dintre susținători și detractorii proiectului părea relativ echilibrată, de-acum este limpede că lucrurile vor evolua în sensul dorit și mult așteptat de compania lui Frank Timiș. Pentru că este evident că o opinie atât de tranșant exprimată va cântări decisiv în luarea hotărârii referitoare la începerea operațiunilor de exploatare a resurselor aurifere din Apuseni.
Într-un fel, chestiunea asta pare un reflex întârziat al celebrei dispute „Nu ne vindem țara/O dăm pe nimic!” din primii ani de democrație. Doar că acum, mai mult ca atunci, sunt mai evidente interesele care stau în spatele fiecărei tabere.
Realitatea, însă, este că nici sprijinitorii proiectului nu sunt, cu toții, plătiți de Gold Corporation (în diferite forme și formule) și nici cei care se opun nu sunt cu toții dezinteresați.
Poate că meciul acesta ar mai fi durat mult și bine, dacă nu intervenea criza mondială. Cea care a făcut din aur etalonul infailibil al valorii, principalul mijloc de tezaurizare și de asigurare a bogăției. Cota aurului a înălțat și cota proiectului până la un nivel în care chiar președintele, principalul apărător al interesului național, să spună: e păcat să stăm cu fundul pe o asemenea bogăție și să răbdăm de foame! Gold Corporation ne oferă șansa să mâncăm cu linguri de aur: de ce să o refuzăm?
Problema de fond nu este, însă, dacă să dăm drumul exploatării sau să păstrăm zona intactă, ca piesă de muzeu. Problema stă, odată, în prețul corect al tranziției (care a rămas cel de dinainte de criză și de creșterea valorii aurului) și asigurarea condițiilor ecologice de exploatare. Acestea sunt aspectele asupra cărora ar trebui să se concentreze atenția celor interesați. Pentru că despre ce vom lăsa urmașilor noștri este o chestiune amendabilă, atâta timp cât nu suntem siguri că putem asigura generațiilor în serviciu condițiile de care duc lipsă.
Munții noștri aur poartă… vorba poetului! |