Traian Băsescu ne-a dat premierul pe care ni l-a promis. Scenariul pe care l-a făcut cunoscut cu suficient timp înainte pentru ca „adversarii” să-și poată lua măsurile de prevedere curge ca la carte.
Ce nu curge ca la carte sunt posibilele reacții.
Pare să se fi instalat deja o antantă cordială și numărul nemulțumiților a scăzut considerabil odată cu anunțul logodnei dintre cele două partide majoritare.
Practic, se răstoarnă situația care a dominat scena până acum: cei care au fost în opoziție – mai mult sau mai puțin, mai pe față sau mai pe ascuns – trec la putere (am o bănuială că singura excepție va fi în cazul udemeriștilor, care au pierdut sensul noțiunii) iar cei care au exercitat puterea – recte liberalii – trec în opoziție.
Clasic și democratic în același timp.
Vorbim de mecanism, nu de sentimente.
Că la sentimente situația e dramatică.
Tăriceanu și compania au abandonat poziția demnă, de cocoș care nu concepe să lase altcuiva supremația asupra ogrăzii cu găini, lăsând să se înțeleagă că nu așteaptă decât un semn din partea unuia sau altuia pentru a sări în barca lor și a-l arunca peste bord pe partenerul de prisos.
Dulce ca mierea e bugetul patriei și odată ce te-ai învățat cu el riști să rămâi cu gustul amar al absenței sale.
Aceeași dramă o trăiesc și udemeriștii: aflați de 12 ani la masa ospățului guvernamental, nu le vine să creadă că pot fi lăsați fără scăunelul cu care se obișnuiseră.
Scâncesc pe lângă Cotroceni și sunt în stare să arunce cele mai grave acuzații: vezi bine, nu ei sunt lăsați pe dinafară, ci întreaga nație maghiară, de care românii, odată ce și-au văzut sacii în căruța europeană, nu mai au nevoie.
În cazul UDMR-ului lucrurile sunt ceva mai grave decât la liberali.
Aceștia din urmă își pot permite să se mai odihnească vreo patru ani în opoziție, cu ce-au acumulat în cei patru de guvernare.
Pentru UDMR este în joc chiar existența partidului.
Interesele guvernării au ținut laolaltă tendințele centrifuge din sânul Uniunii.
De aceea UCM-ul n-a reușit să obțină mai mult.
Dar, ieșirea de la guvernare, combinată cu dispariția de pe scenă a PRM-ului (care era prima rațiune de acțiune a sa) riscă să arunce lucrurile în haosul dezintegrării.
Cât despre PSD, nu cine știe ce promisiuni naționaliste îi îndeamnă pe social-democrați să-i refuze.
La urma urmei, în culise oamenii lor se înțeleg doarte bine.
Lui Geoană și echipei sale le e teamă că PD-L – ul s-ar putea servi de procentele maghiare și de niscai achiziții ilicite de parlamentari pentru a încerca să guverneze fără ei, dacă lucrurile nu vor merge chiar unse.
Avem premier, deci.
Tot ăla de care ne temeam.
Așteptăm să iasă și guvernul bicolor, care se va lua la trântă cu criza.
O sarcină extrem de grea, care necesită un executiv de profesioniști pe care nu sunt sigur că-i avem. Avem însă, ca de obicei, speranțe.
Probabil că la fel speram și de la precedentul Executiv, instalat de Crăciunul din 2004, și care ne-a produs dezamăgiri cu carul...