„O anumită parte a presei este” este o sintagmă care s-a încetățenit în primii ani de după Revoluție, desemnând acel eșantion de jurnale și jurnaliști care, în virtutea libertății presei, aveau o atitudine critică față de Putere. De la unanimitatea comunistă la divergența de opinii în rândul „slujitorului condeiului” a fost o cale lungă, teoretic, parcursă însă, practic, într-un timp record. Autorul sintgmei este unul dintre politicienii la adresa căruia s-a scris și s-au emis veritabile recorduri de acuze și critici. Cu excepția câtorva secvențe de pierdere a cumpătului și de replici emoționale, Ion Iliescu a fost însă politicianul care a părut să înțeleagă mult mai corect decât alții această realitate obiectivă. Răsfățat de presă în campania electorală din ’96, Constantinescu a reacționat violent când la adresa sa au început să se exprime rezerve, părând complet incapabil să înțeleagă acestă schimbare. Dar cel mai adulat de mass media a fost Traian Băsescu, primarul rebel, aflat într-o permanentă încleștare cu hidra pesedistă, iar apoi candidatul marilor speranțe, pus pe dinamitat „sistemul ticăloșit” și însoțit în acestă campanie purificatoare de surlele și trâmbițele mass media. Ca și Iliescu, ca și Constantinescu, nu i-a trebuit mult nici lui ca să descopere și să definească acea „o anumită parte a presei”: cea care avea îndrăzneala de a nu fi de acord cu ideile sale și de a-l critica. Pe nedrept! Traian Băsescu a dus disputele cu presa până la nivelul unei veritabile cruciade, desenând schemă – etalon a jurnalistului – dependent – de – mogulii - media. De la afilierea la „cercuri ilicite de interese „ până la „ ziaristul tonomat” n-a fost cale prea lungă, și Băsescu a parcurs-o în paralel cu tot mai desele sale pusee autoritariste derivate dintr-o continuă pierdere a frâielor puterii.
La fel ca și predecesorii săi, Băsescu vorbește mai puțin sau chiar deloc de „cealaltă parte a presei”, cea bună, cea care-i înțelege ideile și demersurile și le salută ca pe evenimente istorice. Și probabil că Iliescu și Constantinescu împreună n-au beneficiat de suportul de-a dreptul fanatic al corului de lăudători personali, pentru care a te pune în slujba unei părți a puterii reprezintă o onoare și calea spre adevăr și demnitate. E drept că nici Iliescu și nici Constantinescu n-au reușit să-și recompenseze sprijinitorii în media în măsura în care o face Băsescu care, cu puterile sale limitate, reușește să dea fiecăruia câte o sinecură sau măcar perspectiva uneia.
Ce mă nedumerește cel mai tare este însă faptul că, de regulă, cei care-l laudă și-l apără astăzi pe Băsescu sunt cei care considerau o astfel de atitudine față de predecesorii săi drept o abdicare de la orice normă morală și o formă inacceptabilă de slugărnicie.
În fond, această dihotomie constituie o relicvă încă funcțională a intoleranței specifice unui sistem vetust, ale cărui principii le perpetuează persoane incapabile să se obiectiveze în fața unei noi realități.