Partidul Național Liberal s-a remarcat, de la reconstituirea sa, în 1990, printr-o mare cantitate de lideri pe cap de alegător. Asta a și făcut ca în decurs de doar vreo 5 ani să se fărâmițeze în nenumărate aripi și aripioare care n-au putut fi reunite, în vederea alegerilor din 1996, decât sub presiunea unor factori externi care amenințau opoziția cu retragerea finanțatorilor.
De la Radu Câmpeanu până la Călin Popescu Tăriceanu, PNL-ul a parcurs un teren accidentat, aflându-se de două ori la putere și în restul timpului în Opoziție. Partid din categoria celor „mici și mijlocii”, a reușit două performanțe: prima să se salveze în extremis de la extincție, după dezastruoasa guvernare a Convenției Democratice, aruncându-l peste bord pe președintele Constantinescu și delimitându-se categoric de „locomotiva” catastrofei, PNȚCD; a doua: să rămână la guvernare patru ani, într-o minoritate absolută, obținând chiar și scorul electoral maxim al istoriei sale.
Zilele bune ale liberalismului par să fi ajuns la apus. După ce a ratat rămânerea la guvernare printr-o pretenție absurdă și total nerealistă (aceea de a conduce și viitorul guvern), Călin Popescu Tăriceanu se află la un pas de infern. Autoritatea sa este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, iar congresul din Martie poate să-i aducă vești dintre cele mai proaste. Pe prima a și primit-o, deja, din partea lui Crin Antonescu, cel care și-a anunțat, cu un pas înaintea lui Orban, intenția de a concura pentru președinția partidului. Antonescu n-a făcut parte din „gașca” cu care Tăriceanu a împărțit beneficiile guvernării. A rămas, ca parlamentar, la o distanță rezonabilă față de tentațiile exersării puterii, vocea sa făcându-se auzită, distinct, pe un diapazon de pondere și realism. Aproape fără ca acest lucru să fie perceput, Antonescu a devenit liderul opoziției interne de partid, cea care nu a îmbrățișat cu prea mult entuziasm orientarea excesiv de pragmatică a cabinetului, cu liota sa de fini, veri și cumetri reuniți în grupuri de interese.
Odată cu ieșirea din scenă a generației reconstituirii, divergențelor din interiorul fostelor „aripi tinere”, s-au adâncit. Candidatura lui Antonescu reprezintă semnalul unor dorințe de redefinire ideologică a unei doctrine aproape complet sufocată de predominanța economicului.
Despre șansele lui Crin este prematur să vorbim. Ele se vor evidenția pe măsură ce apele se vor despărți în partid, concomitent cu dezvăluirile tot mai explozive ale noii puteri, la adresa abuzurile fostei.