Asta ar putea fi prima lovitură de teatru a actualei stagiuni politice. Cea de-a doua ar fi putut fi o refacere a Alianței DA. Cum nimic nu este imposibil în politică, mă așteptam să-i văd din nou, braț la braț, pe Băsescu și Stolojan, eventual cu unul lăcrimând pe umărul celuilalt. Dat fiind ultimele declarații, asezonate cu injurii pe care hârtia încă le mai suportă, această probabilitate capătă un contur mai neclar.
Oamenii sunt oameni, își pot ierta reciproc multe lucruri, inclusiv trădări, dar există și o limită, pe care cele două partide – PD-L și PNL – par să o fi atins.
Un fapt, minor în aparență, deschide însă o perspectivă surprinzătoare: Vadim și-a putut păstra scaunul de vicepreședinte al Senatului cu sprijinul cui credeți? Al celor mai înjurați colegi din Parlament: democrații. Aceștia au votat cu Vadim în chestiunea funcției cedate de PC într-un moment în care păreau să nu mai aibe nevoie de ea, și reclamată atunci când s-a considerat că este momentul să i se dea Tribunului, rămas singur pe covertă, lovitura de grație. Rezultatul: Vadim își păstrează pentru încă trei luni funcția și privilegiile – în special acela de a vorbi de la tribuna Parlamentului și nu din sală. Grija cu care Emil Boc a ținut să justifice acest gest ridică mari semne de întrebare: să-i fi lovit, așa deodată, în moalele capului, pe democrați, spiritul de echitate? Să fi votat ei din conștiință pentru cel considerat nedreptățit? Să fie gestul lor unul gratuit, de genul celor care nu se prea întâlnesc în politică?
Sincer, nu cred. Nu cred că un partid condus de oameni pragmatici, care în general nu-și fac prea multe scrupule, devine peste noapte unul de deontologi. PD-L-ul lui Băsescu are o problemă: e drept, e primul în sondaje, dar zestrea sa îi este insuficientă pentru a guverna, doar cu binecuvântarea președintelui său. Dar mai mult decât atât, PD-L-ul este un partid izolat, fără aliați și fără prieteni. Este o condiție pe care o datorează în special președintelui, care a reușit să-i îndepărteze, prin stilul său, pe toți cei care ar fi putut să facă oarece front comun cu ei.
Încercarea de a sparge PNȚCD-ul a fost una eșuată, și, oricum, beneficiul unei astfel de susțineri este zero. De ce să nu se încerce o apropiere de PRM, partid care, cu ultimele zvâcniri ale liderului său, se mai poate salva? O alianță PD-L – PRM, oricât de împotriva naturii ar părea, poate fi o soluție. Nu mai morală decât altele, dar în mod cert mai eficintă. Și atunci să nu ne mai mirăm – oricât de mare este imprevizibilitatea lui Vadim – dacă la iarnă vom avea avea pe baricadă o Alianță „pentru țară și Președinte”...