Una dintre componentele succesului pe care l-a înregistrat turneul american al premierului Năstase rezidă și în perfectul acord dintre domnia sa și acea parte a interlocutorilor săi pentru care problema mareșalului Antonescu reprezintă un tabu. Sau un subiect asupra căruia discuțiile și comentariile au încetat încă din urmă cu 55 de ani, odată cu execuția sa în urma condamnării în calitate de criminal de război. Nu doar pentru cercurile evreiești din America - extrem de redutabile în toate domeniile vieții publice, dar și pentru politicienii americani, în general, Holocaustul este o chestiune tranșată, iar vinovățiile au fost decise fără drept de apel la Nuremberg. Așa încât America nu vede cu ochi buni nici o dezbatere pe această temă, oricât de teoretică ar fi. Premierul Năstase n-a apucat să explice interlocutorilor săi - sau nici măcar n-a încercat - că România are, din acest punct de vedere, o situație aparte. Aici tabu-ul a fost permanent. Românii n-au avut, până în 1989, nici măcar prilejul de a vorbi despre mareșal, nicicum de a-l analiza și comenta. Viziunea dogmatică a istoriografiei comuniste asupra acestei perioade complexe s-a propagat linear peste falia istoriei care a despărțit cele două sisteme ideologice. Ceea ce americanilor li se pare superfluu, inutil, este pentru români, pentru unii dintre ei, o necesitate intelectuală, o lacună de informare și de analiză. Așa încât, acceptul imediat și necondiționat al premierului poate să însemne, în ochii unora, o a doua moarte a mareșalului, dincolo de cea fizică, civilă, lipsită, poate pe nedrept, de o elementară punere în cântar a marilor sale vinovății istoricelor sale vinovății, și a acelor câtorva lucruri bune pe care trebuie să le fi făcut.Antonescu nu are, după 55 de ani de la trecerea în neființă, nici mormânt și nici măcar loc de veci în cartea de istorie. |