Se împlinesc patru ani de la apariţia pe cerul politic al celei mai spectaculoase comete: Alianţa pentru România. În numai patru ani, formaţiunea girată de Theodor Meleşcanu a reuşit ce n-au reuşit alte formaţiuni în zece sau unsprezece ani: să apară, să strălucească intens şi să se stingă încet, dar sigur. Istoria APR este una exemplară pentru mersul politicii româneşti la confluenţa dintre secole, în plin post-totalitarism. O istorie şi o traiectorie în care un rol important, mai important decât politica propriu-zisă promovată, l-a jucat mass-media şi reflexele în mass-media. Alianţa pentru România a apărut ca o replică la refuzul PDSR, proaspăt înfrânt în alegerile din 1996 de a se reforma. Promotorii curentului care doreau să-l scoată pe Ion Iliescu de sub influenţa "dinozaurilor" şi să-l pună în fruntea unei aripi novatoare - între care nume sonore ca Meleşcanu, Boda, Coşea, Sălăgean, Enache - au constatat însă imposibilitatea acestui demers şi au produs, în consecinţă, cea de-a doua sciziune majoră în partidul tutelar al revoluţiei. Ruptura a fost spectaculoasă, reflectată pe toate părţile în presă, iar o  inteligentă campanie de impunere prin sondaje de opinie publică a reuşit performanţa de a instala noua formaţiune printre protagonistele scenei politice încă înainte de a fi confirmată oficial.  Carisma liderilor şi intenţia de a se adresa mai direct şi mai clar noii clase de mijloc, printr-o abilă pendulare între Putere şi Opoziţie, dar mai ales faptul că liderii săi aveau prilejul de a se exhiba în perimetrul parlamentar, au dus la o rapidă şi spectaculoasă creştere în sondaje, până la un record de 18 la sută în 1999. Chestiunea n-a fost, însă, susţinută nici ideologic şi nici organizatoric, ce a urmat fiind consecinţa firească a acestei crize de dezvoltare.  Afacerea Costea n-a fost cauza, ci doar detonatorul prăbuşirii ulterioare care avea să culmineze, după avertismentul localelor, cu un procentaj sub pragul de intrare în Parlament şi cu un dezamăgitor 2 la sută la prezidenţiale pentru Meleşcanu. Ceea ce s-a întâmplat după scrutin nu constituie, din păcate, altceva decât o lungă şi calmă agonie. Într-un câmp politic caracterizat prin coagulări, APR rămâne tot mai singur, iar vocea sa se face auzită tot mai greu.